Ziarul ”Московский Комсомолец” a publicat, la finele anului 2012, reportajul jurnalistei Dina Karpiţkaia ”Turele Infernului”, în care descrie scene umilitoare din viaţa unor muncitori ruşi sau străini, veniţi la Moscova pentru un loc de muncă. Fiind alungaţi din satele şi oraşele lor de sărăcie şi şomaj, aceşti oameni nu găsesc nici bani, nici fericire în marea metropolă. Mai mult decât atât, aici ei sunt exploataţi la locul de muncă şi îşi duc viaţa ca într-un lagăr de concentrare. Articolul este cu atât mai convingător, cu cât autoarea a experimentat pe sine faptele despre care scrie. Întrucât Moscova – Federaţia Rusă în general – este una dintre direcţiile preferate şi de migranţii moldoveni, am considerat util să traducem acest material în limba română.

Oamenii veniţi din locuri îndepărtate să caute un loc de muncă la Moscova lucrează câte 12 ore pe zi, șapte zile pe săptămână și au o pauză de masă doar de 13 minute

Să nimereşti la un interviu de angajare într- o agenţie regională de cadre foarte cunoscuta în Rusia s-a dovedit a fi un lucru extrem de simplu. E de ajuns să apelezi de la un telefon public ori să expediezi un SMS cu solicitarea: „Suna-mă”. Colaboratorii de aici te vor telefona imediat.

— Bună ziua! — îi salut eu cu mult curaj. – Aveţi locuri vacante cu cazare?

— Sigur! — îmi răspunde o voce în receptor. – Aveţi cetăţenia Federaţiei Ruse? Tatuaje, antecedente penale, probleme de sănătate?

Cetăţenie am, celelalte îmi lipsesc, deşi nu înţeleg ce treabă ar avea cineva cu tatuajele mele. Alte întrebări nu au mai urmat. Recrutatorul de la telefon a trecut direct la subiect:

— Noi practicăm metoda lucrului în ture – 45 sau 60 de ture. Remunerarea – 80 de ruble pe oră, turele sunt a câte 12 ore, dar se plătesc numai 11, ora de prânz nu este inclusă. Aveţi o zi liberă pe săptămână, la dorinţă puteţi renunţa la ea şi să plecaţi acasă mai devreme. Pentru masă şi cazare achitaţi 120 de ruble pe zi. Dacă acceptaţi condiţiile vă aşteptăm la noi până la ora 18.00. Trebuie să aveţi cu dumneavoastră un set albituri de pat, cană, lingură şi un recipient de uz personal.
Teoretic, parcă aş fi fost deja angajată… Îmi fac bagajul cu toate cele necesare şi merg să mă înregistrez.

 * * *

În oficiu, toţi pereţii sunt acoperiți cu afișe colorate, de pe care tineri cu dantură strălucitoare îţi zâmbesc darnic şi slogane ademenitoare îţi promit creştere profesională, salarii decente, grafic de muncă flexibil. Tot aici, pe un stand sunt expuse vederi din cămin – camere curate şi luminoase, dotate cu paturi supraetajate şi noptiere, colaboratori în uniformă la strunguri, la depozite, la aparatele de casă. Puţin mai deoparte, o altă informaţie – despre cum să deosebeşti un paşaport contrafăcut de unul autentic…
Mai mulţi bărbaţi sosiţi din regiunea Kursk, chipurile cărora contrastează izbitor cu imaginile de pe pereţi, completează anchetele de angajare la lucru. Au venit la Moscova o întreagă mulţime, cu un autobuz ticsit-ochi. Mai departe, depinde cum îi va merge fiecăruia: cineva va fi trimis în Mojaisk, la uzina coreeană de aparate casnice, altcineva va ajunge hamal la supermarket sau asamblor de mobilă la concernul suedez. Printre solicitanți există şi cupluri care, bineînţeles, cer să nu fie despărţite, să fie cazate, dacă e posibil, în aceeaşi cameră.

— La noi sunt alte reguli, până şi persoanele căsătorite sunt cazate separat. Adunaţi toate paşapoartele şi daţi-le încoace — anunţă domnişoara care înregistrează documentele. Nu vă temeţi, nu vor rămâne la noi, doar să le xeroxăm.

Sunt primiţi toţi la rând şi în aceeaşi zi. Niciun fel de interviuri – ai impresia că angajatorii sunt cu mult mai interesaţi să te ia la lucru decât eşti tu însuţi în aceasta. Mie mi-au propus funcţia de casier (dacă pot socoti sau nu – nu m-a întrebat nimeni). Casierul avea nevoie doar de cartea medicală, pe care eu nu o aveam cu mine.

— Vă ajutăm noi vă perfectaţi una nouă, iar pentru servicii o să vă reţinem din salariu 1900 de ruble – m-a liniştit domnişoara. Perfectarea va dura numai zece minute. Chiar acum mergeţi la centrul nostru medical. Daţi-mi repede documentele, completaţi aici şi – mergeţi acolo. Şi încă ceva: pentru casier avem acum ofertă de Revelion: dacă rămâneţi pe toată perioada sărbătorilor (60 de ture, nu 45), remunerarea va fi mai mare – 90 de ruble pe oră!

Aşadar, ofertele mazinelor sunt nu doar pentru mărfuri, dar şi pentru oameni!

— Dar mie, dacă merg pentru a doua oară să muncesc în ture la uzină, nu mi se cade o remunerare mai mare? întreabă unul dintre bărbaţii veniţi de la Kursk, auzind discuţia noastră. Mai târziu m-am apropiat de el ca să aflu ce şi cum a fost munca lui de data trecută. Am aflat că acum un an Alexei a făcut 30 de ture la conveier, la asamblarea televizoarelor.

— Oboseşti groaznic, mai ales în prima săptămână. Te dor foarte tare picioarele, doar stai 12 ore la conveier. Pe urmă, te obişnueşti. S-a întâmplat să muncesc şi 16 ore într-o tură. Ce-i drept, a doua zi lucram numai opt ore, drept recompensă. Iar pentru masa de prânz se dau doar 13 minute… Alexei povestea că unii, cu o stare a sănătăţii mai proastă, nu rezistau acestui grafic de muncă. În special, le venea foarte greu femeilor.

— Una din ele şi-a pierdut cunoştinţa de câteva ori lângă conveier. Alteia, spre seară i se umflaseră de tot picioarele. Pe scurt, când ajungeau la cămin cădeau moarte de oboseală. Cea care şi-a pierdut cunoştinţa peste câteva săptămâni a fost alungată, nu ieşea din ea muncitor şi gata. I-au dat la mână trei mii şi – acasă. Bine că nu s-a eliberat din proprie iniţiativă, în acest caz nu ar fi primit nimic. La întrebarea despre remunerare, el doar a dat din mână a lehamite:

— Sigur că ne înşeală! Dar la noi în sat în genere nu poţi găsi un loc de muncă, aşa că măcar vreo zece mii de ruble voi face până la Revelion, să aibă pe ce să-şi cumpere copiii bomboane… Apropo, aici sunt foarte populare amenzile, sau cum le numesc ei „reţinerile din salariu”. Data trecută, brigadierul nostru era un tip rău ca dracul. Te uitai cumva într-o parte – primeai amendă 500 de ruble, nu fumai în locul cuvenit – încă 500. Întârziai la gimnastica de dimineaţă — 1000 de ruble amendă…

— Care gimnastică de dimineaţă?!

— La uzinele coreene, în fiecare zi, la 6.45 se face gimnastica şi apelul. Prin alte părţi, se zice că nu e aşa.

* * *

Mi-au dat să completez un set standart de documente. Cotractul de muncă – într-un singur exemplar şi trebuia să fie perfectat doar de mine. Am întrebat dacă voi primi la mână al doilea exemplar al aceluiaşi contract, cu semnătura angajatorului.

— Nu, la noi nu se practică aşa ceva!
În schimb, se practică altceva: completarea în mod obligatoriu a cererii de eliberare din proprie iniţiativă cu dată deschisă; procura pe numele unei oarecare cetăţence, căreia eu îi încredinţez, chipurile, să primească în locul meu cardul bancar personal de salariu; instrucţia privind securitatea muncii, în care responsabilitatea pentru sănătatea mea îmi revine exclusiv mie.
— Oho, aveţi viză de reşedinţă la Moscova? — Blonda care primeşte documentele m-a privit cu suspiciune. – În acest caz la ce vă trebuie cămin?

A fost nevoie să fac uz de istoria pregătită din timp despre soţul – puşcăriaş, soacra care bea de usucă şi alungarea mea de acasă.
— Cum doriţi, — a răsuflat ea uşurată. — Dar să ştiţi că acolo stau câte 12 persoane în cameră.

* * *

La ieşirea din oficiu, o bătrână, se vede clar că e de vârstă pensionară, mă roagă să-i arăt cum să ajungă până la staţia de metrou. În drum, Natalia Fiodorovna îmi povesteşte că ea este din Başkiria. Fiul e la armată, fiica a născut, dar a părăsit-o soţul, de unde să ia bani pentru întreţinerea copilului? În orăşelul lor e imposibil să găseşti de lucru, după ce au fost închise întreprinderile de prelucrare a petrolului.

— Fiică-mea, desigur, ar fi vrut să plece ea să caute ceva de lucru, dar nu i-am permis. Lasă mai bine să îngrijească de copil. Eu, cumva – cumva m-oi descurca.
Natalia Fiodorovna a fost repartizată la fabrica de cofetărie.

— Se zice că acolo munca nu e cine ştie ce grea – trebuie să pui în ouă de ciocolată nişte jucării mici…
Anticipând, voi spune că ea nu a rezistat nicio săptămână. A început să o doară inima şi a plecat acasă fără să primească o copeică.

* * *

Investigaţia mea medicală a trecut fulgerător de repede. Şi chiar dacă testele medicale, precum şi cartea medicală vor fi gata abia peste o săptămână, la locul de muncă trebuie să mă prezint mâine. Iar astăzi, îmi duc lucrurile la cămin. Acolo, aşa cum m-a asigurat domnişoara de la oficiu, pot să mă mut până la ora 23.00.
Am fost repartizată într-un cămin din Podrezkov. Când am ajus la staţia de la periferia Moscovei era întuneric beznă. De jur împrejur doar şantiere, pe străzi noroi şi nici ţipenie de om. Pe din afară, căminul amintea de zonă: un gard de doi metri de sârmă ghimpată, intrarea şi ieşirea din clădire strict cu permise, post de control. Paza nu se incomodează să scotocească prin genţi: caută produse strict interzise, alcool şi ceainice electrice.
Lângă camera administratoarei căminului – (tot ea şi casier, tot ea şi cerber care strigă încontinuu la toată lumea) s-a adunat o mulţime de oameni cu feţe chinuite – fiecare dintre ei avea cele mai diferite întrebări către ea. Am ocupat rând şi eu, iar între timp m-am dus să cercetez împrejurimile.
Aproape pe fiecare stâlp, anunţuri: ”Stimaţi colaboratori, dacă nu o să respectaţi indicaţiile administraţiei, o să fiţi supuşi penalizărilor (fumatul în locuri interzise — amendă 500 de ruble; intrarea în cămin după ora 23.00 — 300 de ruble; apariţia în stare de ebrietate — de la 1500 până la 3000 de ruble; scoaterea alimentelor din cantină — 300 de ruble; întârzierea la autobus — 500 de ruble). Pe lângă acestea vor fi sancţionate cu amenzi de 500 de ruble şi alte mici încălcări, cum ar fi aruncarea hârtiei igienice în toaletă, discuţiile cu voce tare după ora 23.00, intrarea în cabinetul administratorului fără a bate la uşă. Pe alocuri sunt afişate preîntâmpinări de genul: ”Nu daţi nimănui cu împrumut, nici măcar colaboratorilor administraţiei”, ”Nu solicităţi prea des plata salariului în avans” şi altele.
Unde anume vei fi trimis să lucrezi şi ce muncă vei îndeplini se decide nu la convorbirea de la oficiu, dar aici, la cămin.

- Eu mergeam să lucrez la fabrică ambalatoare, – povesteşte o femeie din rând, Irina din regiunea Saratov — dar am ajuns servitoare la fabrica de cofetării. În zilele de odihnă noi mai suntem trimise la supermarket, acolo le ajutăm oamenilor să-şi împacheteze cumpărăturile. Iar salariul este de două ori mai mic decât ne-au promis: vorbeau de 80 de ruble pe oră şi ne calculează doar 60. Despre aceasta am aflat abia după o săptămână de lucru. Am vrut să mă concediez, am venit să-mi iau plata, dar mi-au spus că nu am câştigat deocamdată nimic, că n-am răsumpărat nici măcar cartea medicală şi uniforma. În acel moment nu aveam bani de bilet ca să mă întorc acasă… A trebuit să rămân. Principalul e să-ţi obţii banii munciţi, pentru că există fel de fel de cazuri…
În şoaptă, femeile mi-au spus că săptămâna trecută, casieriţelor li s-au dat doar câte trei mii de ruble, restul li s-a reţinut pentru insuficienţă financiară şi altele. Ele au plecat cu ochii în lacrimi, multora abia le-au ajuns bani de tren. Te pot amenda aspru, ce mai, pot şi să te scoată în stradă cu tot cu lucruri, chiar în toiul nopţii.

- A fost pe aici un omulean, de prin părţile Saratovului, pare-se. Vreo două săptămâni s-a ţinut, apoi s-a luat cu alţi bărbaţi, s-a dus să cinstească seara un pahar la magazin,- povesteşte Marina din Solikamsk. Şi iată că, în acea stare s-a târât până la postul de control. Paznicii nu l-au lăsat să intre, ba i-au scos şi lucrurile în stradă. Şi-a petrecut noaptea la şantierul din vecinătate, a tot încercat să smulgă din ei măcar o cât de mică remunerare, se ruga de toţi să-l împrumute. Nimeni nu i-a dat nimic, nici ei nu aveau bani. Îi aduceau de mâncare, pe ascuns. Iar peste o săptămână, s-a apucat şi a sărit de pe fereastra unei clădiri în construcţie…

* * *

Administratoarea Jenea îi tutuieşte pe toţi, fără alegere:
— Ce te bagi fără rând? Nu vezi, sunt ocupată! – strigă ea la o femeie care a venit să întrebe despre avans. Cum trebuie să primeşti banii – scrie pe perete. Ştii să citeşti ruseşte?!
Uluită, femeia iese din încăpere. Fireşte, ea ştie să citească ruseşte — spre deosebire de Zulfia în halat multicolor, care abia vorbeşte rusa. Dar asupra ei strigătele administratoarei nu au niciun efect.

— Introduceţi nume al meu în computer, — repetă Zulfia, fluturând ceva în faţa administratoarei. I s-a explicat de atâtea ori, dar aşa şi nu a înţeles ca acest lucru nu e necesar, deoarece totul există deja în baza de date.

… M-au cazat foarte repede. Administratoarea mi-a explicat succint regulile, mi-a dat o cămaşă -uniformă, cravata de casier şi m-a condus până la cameră. Baia şi toaleta erau una singură pentru trei etaje. Camera ca atare, minusculă, de vreo 12 metri, cu paturi supraetajate pentru 12 persoane. Mi-a căzut un loc de dormit la nivelul doi, cu o saltea ce mirosea a praf şi jumătate de noptieră— cealaltă jumătate era ocupată de vecina mea. Pereţi jerpeliţi, iar sus un bec chior — ”lampa lui Ilici”. Puţinul spaţiu liber este plin de lucruri printre care e foarte greu să treci.
Vecinele mele sunt nişte femei de peste 45 de ani care lucreză ambalatoare la fabrică. Se vede că sunt foarte obosite, nu au puteri nici să vorbească – în cameră e linişte.
A sosit ora cinei şi ne-am pornit la cantină. Cina s-a dovedit a fi relativ bună — crupe de grâu cu găină şi compot dulce. Oricum, nu am putut mânca — mi-a stricat pofta de mâncare un anunţ pe care l-am citit lângă chiuvetă: ”Încetează să-ţi speli picioarele aici, pentru aceasta există baie!”.
Raţiile pentru prânz se dau tot aici — dar numai dimineaţa.

— Dacă ai un vas bun în care să iei mâncare, vei primi o porţie bună pentru lucru, — mă preîntâmpină vecina. — Recipientele lor sunt foarte mici… Ei bine, eu merg la culcare, mâine trebuie să mă scol din nou la patru.

— De ce aşa de devreme?

— Fabrica la care lucrez se află la celălalt capăt al oraşului, undeva prin Liublin. Ambuteiaje…
Bieţii colaboratori se află zilnic câte cinci ore pe drum. Ce înseamnă asta am încercat pe pielea mea dimineaţă, pentru că abia seara târziu am aflat că sunt repartizată la lucru într-un centru comercial tocmai în Marfin. M-am apropiat de administratoare şi am întrebat-o dacă poate să mă schimbe la un supermarket la fel ca acesta, numai că în Himki, mai aproape. — Te-ai găsit tu cea mai deşteaptă, sau ce? — s-a mirat ea de un asemenea tupeu.
După cină, colegele mele de cameră s-au grăbit la culcare. Plecarea mea avea să fie la ora 6.30. Până atunci, m-au avertizat ele, urma să stau în rând la chiuvetă şi să iau dejunul.

* * *

O dimineaţă mai îngrozitoare, probabil, că nu am trăit niciodată în viaţa mea. În jurul meu se aflau nişte personaje parcă zombate. Vecina de cameră, asemeni lui Robinson Crusoe, de cum s-a trezit a şi desenat un beţişor pe perete — al 24-lea. Cum a rezistat ea, o femeie matură, timp de 24 de zile în această închisoare? Bucătarul în cantină ţipa la lucrătorii somnoroşi. Brigadierii, care ne conduceau pe toţi, se comportau şi ei fără scrupule.
Lângă autobus, toţi au fost puşi într-un rând şi a început apelul. Bine măcar că a lipsit gimnastica! Locuri pe scaune nici pe departe nu ajungeau pentru toţi. I-am cedat scaunul meu unei femei în vârstă. Am mers încolo o oră şi ceva, fapt care i-a bucurat nespus pe tovarăşii mei de drum: ”De obicei, durează mult mai mult!”.
Timp de două zile urma să învăţ arta de casieriţă de la experimentata deja Evghenia Sergheevna, din Ceboxar. Dimineaţa, în sala de vânzări practic nu erau cumpărători, aşa că reuşeam să vorbim şi despre viaţă.

— Ei, cum vi se pare lucrul aici? — o întreb pe profesoara mea.

— Dificil, dar nu imposibil. Cel mai mult aş vrea să mă satur de somn. Îmi ia timp drumul până la cămin. Plec pe la şapte, dar mă întorc după 23.00. Nici să te speli ca lumea, nici să-ţi speli lucrurile. Rânduri tot timpul. Vin uneori şi mă culc dintr-o dată, moartă de oboseală (fără mâncare sau alte proceduri). Apoi mă scol pe la miezul nopţii şi în întuneric beznă merg la baie. Numai atunci, se pare, nu există rând…

— Aseară, la baie nu era nimeni— mă mir eu.

— Păi, au întrerupt apa caldă. În Podrezkov se întâmplă foarte des. Uneori câte trei zile nu avem apă.
Evghenia are 40 de ani. A venit să lucreze în ture pentru a treia oară.

— Aici, dacă munceşti serios şi nu te plângi, poţi totuşi să câştigi ceva. Eu am o reputaţie bună, de aceea salariul pentru 45 de ture, ţinând cont că sunt pentru a treia oară, va fi de circa 30 de mii de ruble. M-am gândit chiar să mai rămân vreo două săptămâni. Şi, spre Anul Nou, să iau banii şi să plec acasă. Aş vrea să fac gazificarea cociabei mele. Dar în sat, la magazinul alimentar lucram cu 7000 de ruble. Eram şi vânzătoare, şi descărcător de mărfuri, făceam şi curăţenie, primeam şi marfa… Cu toate acestea, nicăieri nu-i mai bine ca acasă…
Cea mai importantă regulă a casierului, pe care am însuşit-o în timpul instruirii mele a fost: nu-ţi lua ochii de la cutia personală cu bani. Pentru că s-ar putea nu numai să nu câştigi nimic, dar şi să rămâi dator până la moarte. Ai putea fi jefuit chiar de ai tăi!

… După – amiază, numărul cumpărătorilor a început să crească. La case au apărut rânduri. În special, la casa mea. Să te ambiţionezi să serveşti repede clienţii nu e deloc simplu, poţi uita ceva din întâmplare, sau, dimpotrivă, poţi factura de două ori acelaşi cec. Pentru asemenea greşeli, precum şi pentru încetineală în lucru eşti ameninţat cu amenzi. Mai ales că brigadiera nu-şi ia ochii de la noii angajaţi. Spre seară, deja vedeam dublu din cauza nenumăratelor bucăţi de salam, ceai, carne, crenvurşti, ştergare şi alte chestii de larg consum care s-au perindat prin faţa mea. Să greşeşti, în astfel de situaţii era cel mai uşor lucru. Deja în sinea mea începeam să-i urăsc şi pe cumpărători, şi capacităţile lor nemăsurate de a cumpăra. Un singur gând mă încălzea: mâine nu voi mai fi aici…
Cum poţi să munceşti două luni în astfel de ritmuri, nu puteam înţelege deloc.

* * *

Petrecându-mi toată ziua în magazin şi stând de vorbă cu oameni ca mine, am înţeles că cei care au fost angajaţi aici prin intermediul agenţiei de recrutare se consideră oarecum de mâna a doua. Colaboratorii care s-au angajat direct primesc pentru aceiaşi tură de două ori mai mult.
Aceşti norocoşi reuşesc nu ştiu cum să-şi caute şi gazde de unii singuri… Dar cel mai groaznic e faptul că aceşti oameni pur şi simplu, ne urăsc pe noi, moscoviţii. La o adică, ce sentimente poţi avea faţă de omul care într-o singură vizită la magazin cheltuieşte o jumătate din salariul tău, câştigat în condiţii infernale printr-o muncă atât de umilitoare!
— Cât pot să MĂNÂNCE atât? Moscoviţii au întrecut ORICE măsură! — adesea bolmojesc, revoltaţi, bieţii merchandiserii, femeile de serviciu şi casierii.

Şi, sincer, îi înţeleg. Aduşi la Moscova de sărăcie, şomaj, abandonânu-şi familiile, aceşti oameni ajung la o adevărata masă de sărboare a vieţii. Numai că la această masă ei sunt străini.

Notă: Traducere după ”Московский Комсомолец”. Vezi materialul în original.